Ma uit la ceas, mai sunt 10 minute, in stomac se zbat fluturi ca la prima intalnire…Respir adanc si-mi spun ca azi am bucuria sa traiesc o zi deosebita pe care nu o pot asemana cu nici una din viata mea de pana acum, o zi in care eu voi fi …terapeut. O zi la care prima data am visat, pentru care apoi am studiat, am analizat, am scris lucrari, la care am ajuns astazi …Imi readuc in minte oamenii pe care pe acest drum i-am admirat si mi-au devenit modele, chipurile lor prietenoase ma fac sa nu ma simt singura in acest demers, suntem ca o mare familie, de multe  ori am discutat tot felul de cazuri si le-am analizat cu profesionalism dar si cu  iubire. Imi repet inca odata in minte care sunt reperele primei sedinte de terapie…aud batai in usa, pacienta mea este punctuala…”

Asa a inceput totul…si dupa prima sedinta au urmat altele. Dupa fiecare din ele imi notam punctele atinse, observatii legate de sedinta, de “performanta”mea, de pacienta. Cautam in carti abordari ale problemelor aparute la terapeuti consacrati, mergeam in grupul de intervizare si ne exprimam parerile, analizam fiecare progres sau regres al pacientei, aveam zile cand credeam ca totul a fost perfect si zile in care credeam ca se putea si mai bine. Cadrul de lucru parea a fi unul care crea pacientei mele sentimentul de bine, siguranta si intelegere, atitudinea ei din ce in ce mai deschisa m-a determinat sa prind si eu mai mult curaj si sa fiu mai sigura pe mine si mai autentica. In ciuda aspectelor destul de neobisnuite a  problematicii abordate am putut manifesta deplina empatie cu ea astfel incat am devenit congruente pe parcursul intregii terapii. La un moment dat descarcarea parea atat de mare incat pacienta mea a solicitat 2 sedinte pe saptamana in conditiile in care stabilisem de comun acord ca, nefiind o situatie de criza ne vom intalni doar o data pe saptamana. Motivul parea destul de intemeiat: va pleca din tara la studii si simte ca nu a rezolvat tot ce trebuie. Am fost de acord fara sa ma gandesc prea mult, in definitiv pacienta trebuia sa plece din terapie cu senzatia ca totul a fost spus, analizat, rezolvat.

Terapia s-a intins pe parcursul a 4 luni de zile, timp in care ne-am respectat cu foarte putine exceptii programul propus. Dupa 2 luni am facut o scurta evaluare a situatiei sa vedem aspectele asupra carora mai trebuia sa revenim, iar in ultima sedinta am facut o evaluare finala in care am revizuit toate obiectivele pe care ni le-am propus si masura in care le-am atins. Daca pana atunci atmosfera fusese relaxata si degajata, in ultima sedinta in aer o liniste stranie aparea intre ideile si frazele pacientei mele. Aveam senzatia ca parca se agata de timp, se uita la ceas si vedeam o neliniste in ochii ei.

Terapeutul: -Te simti bine?

Clienta: -Da, dar imi pare rau ca trebuie sa ne despartim…

Incurajari, urari de bine si suces la scoala, vorbe frumoase pe care sa le tina minte si o imbratisare de sfarsit…lacrimi…lacrimile ei…

A plecat, s-a inchis usa…am ramas in mijlocul cabinetului…inca mai simteam pe umarul stang caldura lacrimilor ei…Primul meu pacient, prima mea terapie…totul s-a terminat cu bine…si-atunci de unde atata nemultumire in sufletul meu…? De ce simt ca ma apuca tristetea?…Ma asez rememorand in gand tot demersul terapeutic…o vad pe ea venind la mine, la inceput timida apoi din ce in ce mai deschisa, pornim impreuna intr-o calatorie in care ea se bucura descoperind noi si noi teritorii launtrice pe care nu le explorase inca, are incredere in mine, o accept in deplinatatea complexitatii ei, calatoria e din ce in ce mai interesanta, ea se simte bine, ajungem la capatul drumului, imi face cadou lacrimile ei, semn ca e multumita…dar eu?…eu incerc sa-mi dau seama de  unde curge tristetea mea. Un instinct timid imi spune ca tocmai am pierdut o ocazie magistrala, am pierdut din vedere un aspect foarte important al relatiei terapeutice pe care nu stiu cum sa-l numesc dar, pe care metaforic vorbind as putea sa-l numesc “firul de nisip”. Am omis sa-i las drept cadou o frustrare cat de mica , o frustrare care sa reprezinte un motiv de lucru cu ea insasi, adica am uitat sa-i plantez in cochilia sufletului ei un fir de nisip in jurul caruia sa-si creeze prin munca si tenacitate miraculoasa perla. Am avut ocazia perfecta, pentru ca sufletul ei s-a deschis si m-a primit. Am intrat si am iesit de acolo ca un val ce spala totul si atat…

Sau poate e doar o nevoie de a mea, nevoia de a simti mereu “firul de nisip“ in jurul caruia sa pot crea cu munca tenace miraculoasa perla…si descoperirea acestui lucru sa fie un prilej de reflectare, autodescoperire si reveletie …

Sa fie aceasta descoperire si sursa tristetii mele? Un terapeut creste si invata odata cu fiecare pacient al sau iar pentru mine primul pacient mi-a si oferit prima lectie. Mi-a deschis o usa in care pentru scurt timp am privit cum sta ascunsa intre bagajele sufletului nevoia mea pentru…“firul de nisip”.